Am mers la școală mai târziu din cauza faptului că m-am născut în luna noiembrie, iar în perioada Epocii de Aur, conform regulilor existente, orice copil sub 6 ani care se năștea după data de 14 septembrie trebuia să aștepte un an înainte de a fi acceptat la școală.
 |
| Singura fotografie pe care o am de când eram elevă în comunism |
Mult din ceea ce spun despre acea perioadă în care am trăit sub regimul lui Ceaușescu este foarte diferit de ceea ce spun alții, inclusiv frații și surorile mele.
Fiecare dintre noi are experiențe și perspectiva sa proprie asupra acelor vremuri.
De aceea, unele persoane care citesc prima mea carte de memorii comuniste în limba română, intitulată „14 nuanțe de roșu: Amintiri din copilăria comunistă,” (carte semnată cu Cristina G., nu Cristina Gherghel) pot avea îndoieli cu privire la veridicitatea unor povestiri.
Însă vreau să subliniez că toate povestirile sunt adevărate, mai ales dacă luăm în considerare faptul că au fost scrise prin prisma unui copil, bazate pe amintirile mele din acei 14 ani de comunism pe care i-am trăit personal.
Amintirile diferă de la persoană la persoană, de la zonă la zonă și de la an la an, dar nu numai.
Ceea ce se întâmpla în familia mea nu se întâmpla în toate familiile din România. Fiecare experiență era unică și influențată de contextul specific în care fiecare familie se afla în acea perioadă.
Chiar zilele trecute am vorbit cu fratele meu mai mic și am ajuns să discutăm despre motivul pentru care eu am mers la școală aproape la vârsta de 8 ani.
I-am explicat că nu am fost acceptată la școală înainte să împlinesc 7 ani, adăugând că „așa era în acea perioadă. Nu puteai să mergi la școală înainte de această vârstă.”
La care el mi-a răspuns: „Dar eu am mers la școală la 6 ani și 2 luni.”
Am rămas surprinsă, pentru că nu m-am gândit niciodată la vârsta la care el a mers la școală, el fiind ultimul dintre cei unsprezece copii pe care i-au avut părinții mei.
Cu alte cuvinte, el a început școala în anul imediat următor celui în care am început eu. Deci nu există o diferență de o decadă sau de 5 ani, ci doar un an după altul.
În anul în care am dorit să încep școala (1982), înainte să împlinesc 7 ani, s-au confruntat cu o situație dificilă în școala din Gherăești, județul Neamț. Erau prea mulți elevi și nu existau suficiente săli de clasă la dispoziție.
Erau patru clase pentru elevii din generațiile 1-4, iar fiecare clasă avea între 29 și 32 de copii. În plus, nu erau destui învățători disponibili.
Din păcate, nu a existat loc pentru un elev sub vârsta de 7 ani. Aceasta a fost regula în momentul în care a trebuit să încep eu școala. Așa îmi amintesc lucrurile.
Am protestat vehement, am plâns, mi-am smuls părul din cap și am implorat-o pe mama în genunchi să se întoarcă să vorbească din nou cu directorul de atunci, în speranța că mă va primi la școală.
Vedeți, niciodată nu am cerut nimic altceva de la părinții mei. Voiam așa de mult să merg la școală, încât am recurs chiar și la greva foamei. Tatăl meu nu a fost deloc încântat de această abordare, deoarece considera că este crucial ca un copil să se hrănească corespunzător în perioada de creștere. Dar aceasta este o altă poveste.
Am plâns săptămâni la rând când mama mi-a comunicat că nu există loc pentru mine. Această veste mi-a pătruns în inima de copil inocent ca o sabie.
Nu am acceptat această situație. Nu am putut. Dorința mea de învăța era atât de copleșitoare încât nu pot găsi cuvintele potrivite pentru a o descrie într-un simplu articol de blog.
Când mama s-a întors pentru a doua oară la școală, i s-a comunicat că, pe lângă lipsa de locuri, nu am împlinit încă 7 ani. Dacă aș fi avut mai mult de 7 ani, aș fi avut un loc asigurat conform regulilor.
În acești 23 de ani, în care acest decret a fost în vigoare, s-au născut un număr considerabil de copii. Când am dorit să merg la școală, erau atât de mulți că nu era loc pentru unul în plus într-o clasă.
Vreau să zic, ce motiv ar fi fost să nu mi se dea voie să merg la școală când sloganul tovarășului Nicolae Ceaușescu, luat de la Vladimir Lenin era: „Învățați, învățați și iar învățați!”?
Au avut precedența cei care aveau peste 7 ani.
Vedeți, niciodată nu am cerut nimic altceva de la părinții mei. Voiam așa de mult să merg la școală, încât am recurs chiar și la greva foamei. Tatăl meu nu a fost deloc încântat de această abordare, deoarece considera că este crucial ca un copil să se hrănească corespunzător în perioada de creștere. Dar aceasta este o altă poveste.
Am plâns săptămâni la rând când mama mi-a comunicat că nu există loc pentru mine. Această veste mi-a pătruns în inima de copil inocent ca o sabie.
Nu am acceptat această situație. Nu am putut. Dorința mea de învăța era atât de copleșitoare încât nu pot găsi cuvintele potrivite pentru a o descrie într-un simplu articol de blog.
De aceea, voi scrie o altă carte despre Epoca de Aur, intitulată „1989, cine nu ar fi apăsat pe trăgaci.”
Simțeam în sânge nevoia de a studia. Era mai presus de mine.
Când mama s-a întors pentru a doua oară la școală, i s-a comunicat că, pe lângă lipsa de locuri, nu am împlinit încă 7 ani. Dacă aș fi avut mai mult de 7 ani, aș fi avut un loc asigurat conform regulilor.
Mă întreb, ce motiv ar fi avut directorul să îi refuze mamei dreptul de a mă înscrie la școală?
Nu ar fi avut nimic de câștigat din asta.
Nu ar fi avut nimic de câștigat din asta.
Simt o frustrare incredibilă, chiar șocantă, atunci când reflectez intens asupra acestui aspect. Parcă, brusc, gândesc că a existat o conspirație universală menită să mă împiedice să merg la școală și să descopăr tainele alfabetului, precum și pasiunea necondiționată pentru citit și scris.
Desigur, înțeleg că nu a existat cu adevărat o conspirație împotriva mea, dar asta pare să fie realitatea acum. Este dificil să găsim o explicație logică în afara contextului Decretului 770.
Decretul 770 a fost un decret emis de guvernul comunist român condus de Nicolae Ceaușescu, semnat în 1967. Acesta a impus restricții asupra avortului și contracepției, având ca scop crearea unei populații românești noi și mari.
În octombrie 1966, Decretul 770 a fost promulgat, interzicând atât avortul, cât și contracepția pentru femeile sub 40 de ani care aveau mai puțin de patru copii. Copiii născuți în această perioadă sunt cunoscuți popular sub numele de „decreței.”
Ceaușescu a declarat: „Fătul este proprietatea întregii societăți. Orice persoană care evită să aibă copii este un dezertor care abandonează legile continuității naționale.”
Decretul 770 a fost abolit pe 26 decembrie 1989, la câteva zile după Revoluție.
Aceasta este singura explicație plauzibilă pentru respingerea cererii mamei mele de a mă înscrie la școală atunci când eu plângeam inconsolabil.
La acea vreme, nu am reflectat asupra acestui fapt, dar cred că mintea mea de copil pasionat de cărți a înregistrat această experiență ca pe un refuz al educației mele, al progresului meu ca individ.
Vedeți, eram pasionată de cărți, dar nu știam să citesc.
Are logică?
Cred că nu pentru altcineva în afară de mine.
Din punctul meu de vedere, capacitatea de a scrie era o putere supranaturală. De când eram mică-mică o priveam pe ascuns pe sora mea, Petronela, și mi se părea o absolută magie ceea ce realiza atunci când își făcea temele.
„De unde știe ea ce să scrie? De unde vin literele? Ideile?! etc.”
Am așteptat și dorit să merg la școală mai mult decât orice alt om pe care-l cunosc. În anul în care cei norocoși au fost acceptați, m-am simțit cea mai nenorocită ființă din lume.
În capul meu acest gând nu mă lăsa să respir cum trebuie: „Pierd un an din viață.”
Când mi-a venit și mie rândul în sfârșit, după un an de tortură morală, aveam (aproape) 8 ani și am învățat instant cum să scriu și să citesc. Imediat după aceasta, am citit „Les Misérables” și restul este istorie. Poate sună clișeu, dar în timp ce parcurgeam paginile romanului, am știut exact ce vreau să fac în viața mea: să scriu și să mișc oamenii cu poveștile mele.
Însă nu am îndrăznit nici să visez la asta până la vârsta de 40 de ani. Și cred că faptul că mi s-a negat educația în momentul în care era cea mai importantă pentru mine, singurul lucru pe care l-am dorit și cerut vreodată de la părinți și societate, a avut un cuvânt de spus în ceea ce privește incapacitatea mea de a visa că am dreptul să scriu.
Poate nu am ajuns încă unde aș fi vrut și meritat să fiu, dar nu este totul pierdut. Chiar dacă am 48 de ani, povestea mea trebuie încă să fie scrisă.
Am redactat această postare cu amintiri din copilăria comunistă, în special din perioada cunoscută ca „Epoca de Aur”, ca o completare a biografiei mele de autor, pentru cei interesați.
Are you curious about reading my books?
Click here to visit my Amazon author account, where you'll find a collection signed by Cristina G.
Your review after reading them would truly make my day!
If leaving a review on Amazon isn't possible, I kindly ask you to consider leaving it on Goodreads or any other platform of your choice.
If you prefer books signed with my full name, Cristina Gherghel, you can find them on my new Amazon author page by clicking here.
You can also review these books on Goodreads by visiting the author page with the same name.
Thank you for your interest. I genuinely appreciate your willingness to share your thoughts and support my work.
May the universe always align in your favor.